vitralii

cioburi colorate, bazar sentimental, miniaturi

Din jurnalul unui bloger repatriat

Am luat o pauză deja, de două zile nu am mai scris nimic aici şi asta
pentru că, nici mai mult nici mai puţin, nu văd pentru ce ar trebui să scriu.
Nu am nimic de spus, nimic interesant, după numai două zile, deja, găsesc că
rezultatul este jalnic, tonul general vădit duios-lacrimogen, am alunecat binişor
pe panta amintirilor-lirico-senimentale, parca-ş fi o babă de nouăjdeani
care-şi tot aminteşte de la facerea lumii. Pfuiii!!!

 
Cred că trebuie să iau o pauză, am nevoie de o activitate nouă, ceva ce
să mă scoată din toate obişnuinţele, am nevoie să mă rup de tot ceea ce sînt şi
fac acum. Presupun că e momentul acela de periodică detaşare, atît de necesară,
momentul unei revoluţii programate, conştiente adică.

 
Am vrut să iau pulsul naţiunii, pulsul literar, să văd şi eu cu ce se
mai ocupă intelectualii noştri, ce se mai scrie, ce se mai macină, ce iţe se
mai răsucesc în vîrtelniţa minţilor unora, în real, nu din tărîmul virtualului.
Am cumpărat şi eu două reviste literare din cele cu prestigiu, renume şi
tradiţie, mi-am luat alături cafeluţa pregătită să savurez cîteva ceasuri de
plăcere tihnită ‘telectuală, cînd colo, ghinion. Dezastru după dezastru şi dezamăgire
cruntă pe toate fronturile. N-am făcut decît să mă enervez crunt, dar crunt de
tot, să mă dau de pereţi nu alta. Ori neuronul meu e neurastenizat iremediabil,
ori eu n-am mai evoluat deloc de prin secolul 19, ori…e altceva, dar de citit
ceva care să mă captiveze, ori măcar să mă intrige, sau măcar să-mi trezească
un interes cît de mic, pace vouă, că n-am găsit. Eseuri sterile pe teme
extraterestre, într-un limbaj tehnico-doct şi proaspăt jupitero-venusian. Cînd
îmi pierdusem orice speranţă am găsit două pagini terestre, un soi de mic eseu
făcînd apologia…odihnei, eh, asta am priceput şi eu, în sfîrşit unu care
gîndeşte ca mine. Drept pentru care am renunţat pentru moment să mă mai
culturalizez la nivel înalt  şi voi lua
îndată o gură de înţelepciune naivă din poveşti nemuritoare. Ştiu că trebuie să
mai găsesc prin bibliotecă măcar un volumaş.

 

 
Explicam unui prieten de ce nu pot scrie constant, aşa cum mi-am
propus, cîte două pagini zilnic. În primul rînd că nu pot scrie sub semnul lui “e musai” şi apoi că dimineaţa, la prînz şi
spre seară mi-e lene, apoi la 21 am serialul, iar după ora 22 e tîrziu şi numai
chef de scris nu mai am.

 

 
Dar pe blog? Nici aici.
Probabil că sînt mai
conservatoare decît mă credeam în anumite privinţe.
În momentul cînd am
descoperit blogul, sau platforma cu pricina, să zicem, mă aflam într-un peisaj
sufletesc anume.
În cadrul acela am legat simpatii, prietenii, amiciţii virtuale;
fie ele şi virtuale tot au fost clipe în care ne-am simţit bine, ne-am amuzat,
am rîs cu adevărat, în real, am fost bucuroasă, amuzată, preocupată sau
îngrijorată.
Şi asta n-a mai fost virtual sau a fost tot aşa de virtual precum
sînt cîmpiile noastre interioare pe care le paştem zilnic, adică una peste alta
au fost clipe bune şi rele, pline sigur.
Şi cînd, din tot felul de motive ne-am
împrăştiat cu toţii care-ncotro, şi nu încerc să explicitez de ce, fiecare cu
motivele sale, sau cu calea proprie, bună/rea, bine/rău,
nu mai contează, am simţit un gol şi nu am mai găsit sensul pentru care să
continui să frecventez un loc în care nu mă mai simţeam acasă.
Acasă însemnînd
de data aceasta “între ai mei”.
Da, ştiam că ne putem regăsi, indiferent de acele alte locuri
virtuale  spre care ne-am îndreptat
fiecare, eram doar la un click distanţă unii de alţii, şi totuşi efectul
psihologic a fost devastator, de netrecut, barierele incomensurabile.
(Da,
uneori îmi place teribil să hiperbolizez auto-persiflant).
E mai greu şi parcă
inutil să baţi în uşa pe care vezi ditai lacătul, chiar dacă, în unele cazuri
fostul locatar a lăsat la recepţie o adresă eventuală.
E şi mai greu să dai de
urma cuiva care a trîntit uşa în nasul tuturor şi s-a expatriat în Siberia fără
să lase sub preş vreo cheie, vreun bilet ori vreo rămurică verde.
Singurul
lucru (înţelept) pe care îl mai poţi face este să opui minimum de rezistenţă.
Te înfigi bine în pămînt, aştepţi să treacă valul, sau avalanşa sau cum s-o
numi tăvălugul ce te-a lovit, că de obicei vin toate deodată, după care te
scuturi, îţi numeri ciolanele, şi dacă ai ieşit bine la inventar te mai scuturi
odată şi, aşa detaşat şi lucid aştepţi să ţi se lumineze calea şi să fii
pregătit pentru turul următor, pentru următoarea etapă, oricare va fi fiind
aceea.
 
Mai rău e cînd perioada de aşteptare se prelungeşte atît că nu se
întrevede vreo etapă următoare nici măcar în zarea îndepărtată iar de atîta
luciditate îţi creşte iarbă în barba albă.
Şi compromisurile din capul drumului nu se mai numesc înţelepciune sau
toleranţă ci încep să poarte nume de maladie.

 
***

 

Posted on on iulie 16th, 2009 in Personal | No Comments »

Martisor

La mulţi ani primăvăratici, cu cît mai multe zîmbete şi lumină, tuturor!!!
 

Concluzia se impune :

1. vine primăvaraaaaa!!!
2. exist.

Posted on on martie 1st, 2009 in Personal | No Comments »

Prima ninsoare

 
sau dreptunghiul cu dragoste 
 

astăzi e una din zilele acelea în care totul
este posibil şi

totul se întîmplă.

sufletul nu-mi mai încape între coaste,

dă pe dinafară, irumpe şi zboară îmbrăţişînd
lumea toată.

în casă e cald şi bine, afară toamnă tîrzie
şi ploaia,

aici lumile mele multicolore ,

afară tot lumea multicoloră şi eu, aceeaşi.

astăzi Cerul mă iubeşte şi-mi face semn din
ochi, îmi spune,

încearcă, păşeşte, orice vei vrea îţi este
dinainte dăruit.

şi lista mea e lungă-lungă, n-aş şti cu ce
să încep,

azi nu sînt permise meschinele calcule,

statistici şi probabilităţi de eficienţă
maximă,

azi închid ochii şi scot unul cîte unul,

bileţele norocoase,

miracole pe cale să se înfăptuiască,
aleatoriu ,

între timp visele s-au transformat în fulgi,
şi uite,

e prima ninsoare, iubite, ori

îngerul ne-a atins cu suflarea în trecerea
sa peste lume,

un 
lamulţiani îngeresc e sărbătoarea iubirii altfel,

dăruită,

e ziua noastră, şi ziua, şi tot restul
zilelor,

iar gîndurile mele ţes cuvinte şi
binecuvîntări din preaplinul,

fie ca ele să meargă depaaaarte,

hăăăăt depaaaarte,

atingere şi lumină,

iubire tuturor celor din cale,

mulţumesc!

 

Posted on on noiembrie 22nd, 2008 in Personal | No Comments »

Baloane de sapun

***

Nuanţe întunecate, brun-roşcat-lemnos,
clădire veche, de secol 19, pare desprinsă mai degrabă dintr-un muzeu al
satului. Mai mult întinsă decît înaltă şi e închisă, poate chiar sigilată, din
punctul în care mă aflu ezit, aş intra, n-aş prea intra.

O doamnă în vîrstă coboară, e un fel de pantă/treaptă uşor înclinată,
intrarea se face printr-un demisol, mă hotărăsc brusc şi o urmez.
Curiozitatea e prea mare, vreau să văd ce e cu acest muzeu, acest prim
cinematograf românesc din capitală.
Pătrund, e aproape întuneric, în faţă un hol lung cu camere închise pe
partea stîngă. Printr-o uşă de sticlă, întrezăresc o terasă cu mese, umbreluţe,
dincolo de o încăpere plină cu scaune. Ia te uită, şi-au amenajat şi terasă,
oare ce serveau cînd veneau la film?
Înaintăm, cucoana mai cu avans şi eu în urma ei, holul e tot mai întunecos,
dar la capătul celălalt ne aşteptăm să găsim ceva, altceva, un bec chior
atîrnat din tavan sparge un picuţ bezna, atît cît să pot vedea, ca într-o
fracţiune de secundă, silueta unui dog german . Nemişcat, ne fixează cu atenţie.
N-am nevoie de contraargumente ori alte îndemnuri suplimentare: o rup la
fugă vitejeşte în sens contrar ştiind
că la capătul holului trebuie să fie o ieşire simetrică.
Nici măcar nu
ştiu dacă animalul ne-a/m-a
urmărit. Am continuat să fug, alergam şi plîngeam deşi, cumva, nu înregistram teamă sau altceva, iar întunericul era desăvîrşit dar reuşeam să alerg ca şi cum n-ar fi fost nici o problemă de vizibilitate , nu mă împiedicam, nu mă ciocneam de nimic. Alergam  şi atît. Pesemne că
fugeam preventiv.

Iar întunericul era cald şi deloc înfricoşător.
Şi deodată m-am trezit chiar cînd ajunsesem în pragul ieşirii. Simultan, o
voce mi-a transmis clar, clar de să-nţeleg chiar şi eu, mesajul:
încetează să mai
trăieşti în trecut sau în viitor, fii prezentă şi poartă-te în aşa fel încît să
nu mai ai motive să te simţi rătăcită în nici un oraş necunoscut, ori în vreo
situaţie reală, fii prezentă şi vie pentru că eşti întreagă şi vezi.

Şi totul mi s-a părut extrem de simplu, de
logic, de clar…

***

din visul de azi-noapte doar o
imagine, o senzaţie şi o frază…

decoram o încăpere, în fapt înşiram nişte rufe dar asta nu are importanţă
în economia visului care poate pretinde orice, ba erau chiar nişte rufe
de firmă, axgjklamuitatcumîiziceadarnucontează, în încăpere mai erau
două persoane, doi bărbaţi, unul se pare că era un soţ, celălalt era un
vechi prieten, cineva cunoscut la care nu m-am mai gîndit de 100 de ani, soţul
acela era cumva în plan secund, un figurant în vis, celălalt era personaj principal,
spunea doar chestii amabile, politicoase şi deloc suspecte dar ce simţeam eu
era o imensă bucurie, sufletul zîmbea, şi nu ştiu de unde venea asta. În
aer plutea o anumită încărcătură de tandreţe , erotism şi…bucurie. Palpabilul
invizibil perceput.

şi o frază perfect coerentă şi logică , cu mesaj şi sens, parafînd
visul ca o pecete:

dregătoria[1]
naţională a umorilor din trup

No
comment!
[1] Dregătorie
cu sens de atelier de reparaţii, derivat probabil din vb. A drege

Posted on on octombrie 19th, 2008 in Personal | No Comments »

Duminica ploii

duminică şi trezire galbenă într-o dimineaţă cenuşie-cenuşie, în ropote şi rafale sonore ce-mi sună cunoscut în auz, cunoscut pentru că nu m-am trezit complet, deci pot să-mi imaginez orice chiar şi faptul că…

cum ar fi să…

plouă…

 

Plouă!!!

 

 
chiar plouă. uraaaa!!!

 

 
acum sînt trează de-a binelea, cafeaua bolboroseşte încetişor pe aragaz şi eu îmi iţesc nasul pe geamul din bucătărie printre ghivece de pătrunjel, rozmarin şi asparagus .

chiar plouă!!!

 
m-a prins cumva pe nepregătite, meteosensibilitatea mea proverbială s-o fi domesticit în sfîrşit, s-o fi dat pe brazdă de n-am simţit avertismentul ploii? ori probabil că asta se numeşte acomodare. iaca, organismul meu s-a acomodat la schimbările din ultimii ani. şi atunci, eu cum o să mai ştiu cînd plouă? dacă din cauza mea nu se mai inversează polii magnetici ai pămîntului??? hmmm…

 
cafeluţa e minunată şi aromată şi eu stau culcuşită în vîrful patului, cu ochelarii pe nas, ochelari mai mult pentru calculator dar în realitate oricum mai mult de pamplezir că oricum uit de ei constant cînd deschid calculatorul şi cu Kerouacul ăsta pe genunchi şi Cartea viselor sale motivul şi pricina pentru care i-am închinat toata ciuda şi îmbufnarea mea din ultimele două zile, că mi-a furat ideea, era a mea, ideea mea de a scrie o carte de vise şi cum de-a îndrăznit el să facă asta acum aproape 50 de ani şi s-o mai şi publice?
…la ce ajută să citeşti o carte de vise, adevărul e că nu ştiu dacă ajută, pe mine sau pe altcineva, după primele 25  de pagini încă nu eram prea convinsă, apoi, încet-încet am început să devin curioasă, hmmm, sordide, cenuşii, obsedante, şi între obsesii îmi regăsesc şi eu cîteva pe care le tot visez, un pic stranie senzaţia de a te afla în labirintul minţii altcuiva…
 
şi totuşi cartea mea ar fi fost mai frumoasă,

visele mele sînt mai vii, mai colorate, mult mai ale mele aşa că încîntarea mea are o justificare

 
cum ar fi să locuim într-un oraş de ceaţă, locuitori de ceaţă într-o arhivă de vise

 
nu avem suficientă pîine pentru micul dejun, aşa că improvizez în ton cu ploaia şi toamna; clătite-aperitiv din ce mai găsesc prin frigider: nişte lapte, un ou, făină măsurată din ochiul de tigru flămînd, o ceapă mare tăiată mărunt-mărunt, nişte felii de şuncă, puţin cimbru, sare, piper şi o lingură de bulion, un strop de ulei de măsline….

miamii-iamiii, o minunăţie, jumătate din ele umplute cu telemea – rasă – de bivoliţă, apoi o ceaşcă de ceai şi

asta pare suficient cît să mă facă să mă simt  generoasă şi vie şi încep să mă cred scufiţa-roşie, îmi lipseşte doar coşuleţul dar o rezolv eu cumva, improvizez, e bună şi o sacoşă la o adică şi plec la bunicuţa, adică la maman, fi’mio ridică ochii din monitor, zvîrle o privire rapidă dar suficientă pe geam, măi mamă, dar pe vremea asta, tu ai văzut ce toarnă? şi eu, mai vie ca oricînd şi din ploaie pentru ploaie renăscută, şi ce dacă, ce-are-a face vremea?

 

şi plec
 
şi mă opresc doar la rond, în staţie, e pustiu, doar un căţel pricăjit şi murat de ploaie, îl urmăresc cum tot aleargă bezmetic de ici-colo după rarii trecători care se aventurează prin răpăiala de-afară, în cele din urmă renunţă, se culcuşeşte sub un gard viu pe o grămăjoară de frunze ude. doarme şi respiraţia lui scoate aburi uşori printre picăturile fine…

 
m-am oprit sub un copac înflorit cu vrăbii, nu mi-am dat seama de la început, doar după ce s-a potolit cuţu şi s-a făcut linişte am devenit conştientă de larma asurzitoare din copacul cu vrăbii
sute mii poate milioane de vrăbii ciripind pe toate vocile un cîntec minunat de ploaie toamnă şi viaţă

 
şi nici nu ştiu cînd au trecut vreo 3 ore stînd la poveşti cu mami mea într-un fel de schimb cultural de poveştiri-adevărate, atît de adevărate că abia-abia poţi să crezi că se întîmplă, că s-au întîmplat, că e posibil

 
oamenii sînt surprinzători şi niciodată nu obişnuiesc să facă ce ne-am aştepta noi să facă, bîntuie şi vieţuiesc după legi proprii şi greu de înţeles cu judecata noastră de oameni muritori

iar noi sîntem veşnic uimiţi şi luaţi pe nepregătite de semenii noştri şi vina sau responsabilitatea ne oarecum aparţine, într-un fel sau altul

 

 
o să spun altădată cele două poveşti ale celor două surori acum mi s-a făcut lene să mai scriu

 

şi mi-am amintit acum, ca să fie o încheiere verde şi înflorită, de una din plăntuţele mele, ceva care arată ca o iarbă mai grasă şi cu firul rotund, o chestie mică şi sfrijită care nu ştiu cum şi cînd a poposit într-un ghiveci pe bibliotecă şi care de ani de zile nici nu murea şi nici nu-i venise se pare vremea de aruncat, ori poate din lenea mea mai rămăsese încă, şi anul ăsta am scos-o în balcon la aer, şi cînd am udat-o, cînd n-am mai udat-o, se pare ca i-a priit regimul iar ieri am observat că se îndesise  şi înflorise singură şi neştiută o drăgălaşă de floare ca un clopoţel alb sau ca o steluţă sau…

 

 
 
 
 
 
 
 
 
 

Posted on on octombrie 5th, 2008 in Personal | No Comments »

Si ce daca?

adevărată duminică de toamnă, aseară m-am
culcat dimineaţă, cum s-ar zice, am tot citit, apoi n-am avut de lucru şi-am
început să butonez telecomanda, n-am mai deschis de-un alt secol televizorul, am văzut ceva,
apoi altceva, era interesant, doar că nu-mi amintesc ce-am văzut dacă am văzut
cu adevărat ceva, cert este că se făcuse aproape 3 cînd m-am împiedicat de-o
scenă mai languroasă şi-am aterizat direct în somn, ba chiar şi mai departe,
direct în miezul unui vis aprins în care eram cu el într-o cameră de hotel,
undeva, într-un loc de nenumit pentru că orice nume şi orice localizare precisă
nu-şi au rostul, nu asta e important ci faptul că eram împreună şi cineva
trăgea insistent de uşă, pe partea cealaltă, le auzeam vocile, şuşotelile şi
apoi iarăşi clanţa aceea care se încăpăţîna să se rotească fără să cedeze,
nu-mi era teamă, aveam senzaţia că ştiu deja cine sînt cei de dincolo de uşă,
ce vor, ce vrea ea de fapt,  eram
nesfîrşit de plictisită, m-am băgat la loc în pat, cu spatele spre uşă, înfofolită
pînă sub nas cu cerşafurile
 
într-un anume fel nu voiam nimic sau voiam
doar să se întîmple odată, confruntarea aceea tot urma să se petreacă la urma
urmei, deja trecuse prea mult timp de cînd…, deja dura de prea multă vreme,
ne prefăceam cu toţii că nu s-a întîmplat nimic, că vieţuim normal, ne
prefăceam invizibili pentru că reuşeam de minune să nu ne spargem capetele pe
cînd orbecăiam vitejeşte printr-o ceaţă deasă şi zilnică, ne evitam din rutină
şi din înţelepciunea elasticului sfidîndu-şi limitele mereu şi mereu,
încă şi încă şi încă puţin…gata-gata să plesnească dar încă nu, încă puţin

şi ce dacă?
 
pînă la urmă toata şleahta aceea a reuşit să
pătrundă în cameră, apartamentul e clar de hotel şi seamănă cu apartamentul
acela dintr-un hotel din P. unde am fost ast’ primăvară, sînt prea plictisită ca să ies din
culcuş, să mă întorc către ei, poate nici n’or să mă observe, nici eu nu cred asta, totuşi prefer să nu mă mişc
de-acolo, el îşi caută de lucru prin bucătărioara minusculă, e întors cu faţa spre
geam şi de sub cerşafuri pipăi atmosfera cu un soi de antene firave-subţirele-mărunţele – la început – dar ele cresc şi tot cresc ca nişte
corniţe-coarne-ditamai coarnele de melc, apoi prind a se roti iute de tot, îmi
dau seama că toata adunătura aia e descumpănită, parcă nu s-ar fi aşteptat ca
uşa aceea să cedeze totuşi în urma insistenţelor lor combinate, reunite, ca şi
cum aşa ar fi trebuit să procedeze pentru că altfel nu se putea, iar
acum că s-au văzut înăuntru nu mai ştiu ce să facă, ce să spună, ce dracu
caută ei aici şi se tot împing în faţă unul pe altul, cercetînd
între timp, cu un aer semi-stingher decorul, mediul şi ambientul
 
îi simt, mai ales pe
ea o simt, are o furie educată şi întreţinută cu grijă, crede că are
dreptate, că adevărul e de partea ei şi unul singur, în cele din urmă mi se
adresează şi cu ocazia asta gloata îşi dă drumul la gură, descoperă că ştiu să
şi vorbească şi-mi aruncă, oarecum pieziş, aluzii de două parale şi şarade care
ar trebui să mă doară, sau măcar să-mi spună ceva, dar eu sînt imuabilă şi
implacabilă în atitudinea mea pentru că eu ştiu că şi eu am dreptate,
aşa că mă ridic din culcuşul meu şi din nesfîrşita plictiseală, bine că s-a
întîmplat în sfîrşit, gîndesc despre toată situaţia asta, străbat încăperea
trecînd printre ei mult mai dreaptă şi mai înaltă decît în realitate, rostesc
nişte vorbe, nu-mi amintesc ce, dar e ceva ascuţit şi tăios, şi pesemne foarte
pertinent pentru că acum toţi au muţit, nu mai ştiu ce să facă, ea mai încearcă
să spună ceva dar eu, scurt şi cu precizie de chirurg îi aplic replica finală

 
a tăcut

 
au tăcut cu toţii

 
apoi au început să
dispară, rînd pe rînd, ca şi cum n-ar fi existat

lăsîndu-mi mie
gustul triumfului, gustul unei victorii oarecare, sentimentul acela un pic
perfid şi imoral de vezi, ţi-am spus eu că am dreptate?

 
tăceam şi eu totuşi

 

 

 

Posted on on octombrie 5th, 2008 in Personal | No Comments »

Arhiva de sunete

                        
                                                                                                        
 
 
 




Posted on on octombrie 1st, 2008 in Personal | No Comments »

Aberatii antistres

De cîtva timp nu fac nimic altceva decît stau şi privesc în gol în pagina asta alba care nici măcar nu există. Gîndesc? Nu. Sînt doar amorţită, într-o stare de prostaţie tipic zilelor fericite de duminică.
 
Bine, eu gîndesc, chiar şi cînd nu gîndesc, în cuvinte, dar mie nu-mi plac cuvintele şi aici e un mare paradox, dar ar putea fi rezolvat şi ăsta cu o explicaţie la minut ca pentru oameni nepretenţioşi, că dacă nu gîndesc în cuvinte şi totuşi susţin că eu gîndesc înseamnă că am sentimente şi percepţii, iar ceea ce percep acum e o chestie care seamănă al dreacu cu plîngerea de milă. Care este.
 
Care este o mare tîmpenie şi da.

 
Da, adică mi-am amintit aşa cum îmi reamintesc periodic de spusele singurului meu prieten din toate timpurile şi din toate vieţile, care îmi dă iluzia că mă înţelege,  că sîntem singuri, ne naştem şi murim singuri şi asta nu e nici măcar important, nu e aşa mare scofală, noi să fim sănătoşi că urmările curg gîrlă.

 
Probabil e o întreagă psiho-filozofie de ce ne înverşunăm atîta şi de ce ne agăţăm disperaţi de cineva sau de ceva ca să ne simţim întregi şi împliniţi dacă şi aşa, mai devreme sau mai tîrziu ne trezim tot singuri. Iremediabil singuri. Problema e de acceptare, pragul pe care ni se tot cere să-l trecem fără să ne rupem gîtul, mereu şi mereu. Ne-am născut cu un defect de fabricaţie, probabil existenţa ar fi fost mult prea simplă dacă eram setaţi din start pentru funcţionarea pe o singură bandă, cu o singură viteză şi atît, şi dacă ar fi fost aşa cu siguranţă am fi înregistrat minusul în altă parte, ar fi trebuit inventat un alt prag şi o altă problemă.

 
Mă gîndeam cum procedez eu ca să mă destresez, nici măcar nu sînt stresată acum, nici măcar nu ştiu ce sînt, nici măcar nu. Pentru că nimic nu are un sens real, pentru că nu găsesc nimic acum care să conteze cu adevărat. Sînt şi atît. Curg unde mă curge timpul. Sînt apa, sînt nisipul, sînt timpul.
Nu sînt nimic pentru că nimic sînt.

Nu vreau nimic pentru că vreau totul.
Pentru că vreau totul vreau să nu doresc nimic.
Detest aşteptările de orice fel.
Detest liniile de comunicaţie între mine şi celălalt pentru că mă fac dependentă.
Detest faptul că detest.

 
Ca toţi ceilalţi am inventat un ritual antristres, antitristeţe. O mie de gesturi mărunte care nu fac altceva decît să estompeze momentul şi să amîne atacul final al acestora. În funcţie de moment sau de culoarea zilei gesturile adoptate pot fi din gama “flori, fete, filme sau băieţi, melodii sau cîntăreţi” dar asta nu dă întotdeauna efectul scontat, atunci un alt remediu potrivit pare a fi shopingul, cărţi, alte flori, parfumuri,  pantofi roşii sau nimicuri din plastic, utile obiecte inutile de bucătărie, pentru că da, un alt remediu antistres este bucătăritul, meşteritul de ceva bun, aromele care invadează toata casa cu iluzia intimităţii şi căldurii, a căminului, a acasei, ori ieşirile în natură, plimbările prin pădure, dacă poţi găsi pădurea, mersul printre frunze, cîntecul păsărelelor, foşnetul verdelui, soarele, pietrele…şi numai în mijlocul lor simt că mă adun, că redevin întreagă, îmi încarc bateriile, dacă reuşesc să găsesc pădurea…

 
Alteori un duş prelungit cu arome de iarbă zdrobită între degete, ritualul de după, ritual în ritual, cremuirea îndelungă cu creme concepute pe zone foarte stricte, una pentru corp, alta pentru picioare, una pentru ochi, alta pentru faţă, una pentru călcîie, ori pentru te mai miri ce,  toate din gama ierburilor verzi şi a ploilor tropicale de vară, ca şi cum prin cremuirea asta dispersată nu ai face nimic altceva decît să recompui şi să reuneşti un întreg disipat în 1001 de fragmente de tu, adică de eu…

 
Sau pot să ascult la nesfîrşit o aceeaşi melodie, pînă la saturaţia proprie sau a vecinilor, cum s-a întîmplat cu Anotimpurile lui Vivaldi sau Dance me a lui Cohen, sau cu o altă melodie…o melodie tristă, insinuantă şi erotică de pe nu ştiu care album cu numărul 7 (nr.1).

 
Ori pot încerca să merg în căutarea veveriţelor, atît de dragi mie cînd nu mă fac să plîng…

 
Sau se poate citi pînă la încrucişarea ochilor şi sensurilor…
 
Sau se poate practica ceremonia cafelei, stimul intens şi aromitor pentru simţuri, sau, dacă e prea tîrziu, prea noapte, poţi încerca saltul în amorţire printr-un 50 ml de coniac, sau palinkă, sau afinată sau ce vrei tu, cu condiţia să-i acorzi respectul cuvenit unui ritual de adormire, dacă reuşeşti, efectul imediat este că poţi plonja direct în somn, fără gînduri suplimentare, doar somn şi uitare de sine şi apoi Dumnezeu cu mila, mîine e o altă zi.
 
Sau poţi sări peste toate etapele astea şi poţi să te scufunzi în autocompătimire ca într-o baie de lapte, să te afunzi în tristeţe pînă la genunchi, pînă la bărbie, pînă peste cap, după care să dai drumul torentului de lacrimi, să plîngi pînă se udă cămeşa de pe tine, apoi faci un duş, bei o cafea, bagi şi o duşcă de palinkă, faci un lighean de gogoşi, suni 3 foşti, ieşi la plimbare cu mama, te întorci acasă, vizionezi 3 filme siropoase, mai torni o găleată de lacrimi şi apoi adormi, epuizată şi liniştită după o duminică normală de toamnă (primavară, vară, iarnă)…

 
Aha…

Sau poţi scrie…
poţi scrie orice, aberaţii depresive sau antistres, poţi face orice, chiar şi să optezi a sta faţă în faţă cu tine însuţi/însăţi, să-ţi spui că nu ai nimic de aşteptat de la nimeni, că eşti un om complet din start, din fabricaţie, că tot restul este doar un coşmar, un alt prag sau o infinită lecţie despre răbdare, ca şi cum ar exista pe undeva vreun sens, ca şi cum…
sensul chiar ar exista pe undeva şi ar putea fi revelat.

 
 
Această pagină de jurnal nu este un text.
Nu este dedicat şi nu are legătură cu nimeni.
Acest text care nu este un text va fi citit în multe feluri, dar autorul lui, care sînt totuşi eu, nu va fi înţeles decît într-un fel sau altul.
Autorul  nu este singur şi ştie.
 

Posted on on septembrie 28th, 2008 in Personal | No Comments »

Orasul din vis. Calatorii onirico-lirice

Care-i cel mai bun lucru care se poate face într-o dimineaţă întunericită şi cam-prea răcoroasă de joi septembrie şi mijlocul săptămînii cît mai e pîn la uikend? Păi simplu: se înăbuşă vocea conştiinţei care este sau care ar putea fi, adică altfel zis alarma 1, 2, en-şpe, din cele mai bune intenţii ale subconştientului inconştient. Se adoarme mai departe fără griji şi spasme existenţiale, deşi s-ar putea spune şi că adormi instant ca un buştean nesimţitor şi o porneşti hai-hui la plimbare peste mări şi ţări necunoscute, pe deasupra virtuale şi onirico-lirice. Aici deja e şi am sigur un deja-vu, eu şi oraşele mele necunoscute în care mă tot rătăcesc de atîtea şi atîtea vise şi nopţi, e drept că nu-s chiar panicată, ba aş zice că dimpotrivă, îmi place, aici e o prelungire raţională a cotidianului şi a noii mele realităţi în care cineva – sau ceva – m-a schimbat într-un moment anume al existenţei mele într-o altă eu, diferită şi total opusă, îmi ling buzele de gustul dulce-acrişor al aventurii şi savurez plimbarea mea crepusculară prin oraşul necunoscut, rătăcirea mea delicioasă pe străduţe întortocheate, un oraş aproape pustiu care îşi strînge catrafusele şi se pregăteşte să se retragă în el însuşi întru binemeritatul inconştient al somnului, pieţe pustii, tarabe dezgolite, ultimii meşteşugari semi-orăşeni sau semi-ţărani şi chiar aşa, de unde ştim noi că oraşul nu doarme şi nu visează la rîndul lui că doarme şi că visează şi că în visul lui cineva tocmai s-a rătăcit cînd, de fapt, e mai mult şi fără doar şi poate o călătorie, o explorare a tuturor posibilităţilor, un drum iniţiatic şi undeva se află şi răspunsul, deocamdată testez şi testez diversele drumuri şi căi şi posibilităţi, în fiecare vis aleg un alt drum, un alt segment de oraş pe care să-l testez, oare acum voi ajunge la destinaţie? ne bucurăm, mă bucur de ceea ce întîlnim în cale, clădirile sînt de-a dreptul impresionante, mereu mă impresionează clădirile din visele mele, uite, asta pare sculptată, ba nu, cioplită e mai aproape de adevărul cuvîntului, dacă există un adevăr al cuvîntului, parcă ar fi din lemn, dar ştiu că nu e, are ceva şi din luciul marmorei şi nu e nici un paradox pentru că în realitatea viselor totul este posibil şi logic, străbat coridoare întunecoase şi de nicăieri se deschide o uşă către afara cea plină de lumină, ştiu, spusesem deja că e crepuscul dar asta se pare că nu contează în logica şi economia visului, uite-mă vorbind cu nişte oameni, eu le spun meşteşugari, îi văd cum îşi strîng mărfurile în saci şi cutii, nu mă lămuresc ei prea mult, şi plec mai departe căutînd autogara , sau gara, sau ceva dar nu îmi amintesc ce şi unde trebuie să ajung, cum s-o fi chemînd oraşul pe care îl caut şi în care se pare că locuiesc temporar, mă rog, înainte de a mă fi rătăcit, ah, uite, o inscripţie mare pe clădirea aceea interesantă de peste drum, descifrez de la distanţă ce scrie foiţe devene, îmi sună teribil de cunoscut, decă mă aflu în…în…unde mă aflu? A  aaasta are o explicaţie, îmi spun în vis, am văzut undeva, la Marinela…Cum care Marinela? Poeta înjerilor, clar. Apoi cobor un rînd de scări către o piaţă, sau poate asta era înainte, mă sprijin de o balustradă şubredă, apoi mă feresc înspre stînga, odată cu mine coboară o pereche, ea e cu cîteva trepte mai în faţă, nu priveşte deloc în urmă, el se apropie şi coboară în ritm cu mine, acum mă atinge cu braţul şi eu nu mă feresc, poate că nici nu observ, e genul acela de atingere involuntar-voluntară cînd eşti singurul care crede că nimeni nu observă şi că toţi cred ceea ce ţi-ai dori tu să creadă, cu mintea şi imaginaţia ta de adolescent necopt şi ajungem în sfîrşit jos, la capătul scărilor este o esplanadă şi un alt loc de explorat, uit de tovarăşul meu de scurtă călătorie şi de atingeri involuntare şi îmi continui drumul fără nici un ţel, fără nici o ţintă, cu ochii mari deschişi, inspirînd prin pori şi prin tot ceea ce sînt necunoscutul şi bucuria explorării oraşului meu necunoscut.
 

Şi m-am trezit cînd deja începusem programul de lucru, iar şoferul taxi-ului tras la sorţi în dimineaţa asta şi menit să mă ducă la o destinaţie cît se poate de reală şi de precisă era nu doar   transpirat, ci extrem de transpirat şi aproape inuman de transpirat şi guraliv, de fapt extrem de guraliv, guraliv la extrem aş zice  şi aş fi zis că era un om bun.

Dar a dracului îmi mai lăcrimau ochii.

 

Posted on on septembrie 25th, 2008 in Personal | No Comments »

Pierdut Aprilie, ma vreau inapoi!!!

        Motto: se poate şi mai rău (un optimist convins)
 
 
E ceva vreme de cînd detest cuvintele, se face prea multă risipă, se supralicitează, se cîntăresc, se pune preţ, se ţine şi nu se ţine cont de ele, se face caz, se face uz şi mai ales abuz, se iau în derîdere şi în serios, te ucid, te doboară, te învie, te menţin în viaţă, îţi furnizează tainul zilnic…perfuzia, oxigenul şi viaţa şi aşa mai departe şi aşa mult mai departe…şi aşa atît de departe…
 

şi ele mint, oricum mint, iar noi ne luăm în serios, al dracului de în serios ce ne mai luăm, mai ales în răstimpurile cînd sîntem sau nu călare pe val sau situaţie, asta e o chestie care se pare că m-a marcat din cea de a doua copilărie, iar acesta putea fi un text decent scris cu punct şi virgulă şi de la capăt, de la capăt o mai iau uneori şi mereu, dar acum o să uit de puncte şi virgule şi alte fixisme prin tradiţie şi legi foarte fixe că de-aia sînt –isme şi poate că e de la ploaie dar am spus deja cum cuvintele mint, mie ploaia îmi place oricum şi oricînd, aş putea crede că e minunată şi verde şi atît de cald şi de intim sub cerşafuri care n-au fost spuse, dacă aş avea cum cînd şi cu cine să înţeleagă cum fiecare ploaie e unică şi irepetabilă şi tocmai de aceea, pentru că de fapt toate poveştile au fost spuse demult şi n-au mai rămas happy-end-uri la cererea telespectatorilor, lumea doreşte suspans şi dramă, eventual lacrimi, să simţim şi noi că trăim şi că facem parte dintr-un lavstory cu probleme existenţiale, e doar puţină auto-ironie, nu sucombaţi în trombă, nu mai trebuie să amintesc cît de mincinoase sînt cuvintele…şi de fapt nu am spus nimic pentru că totul e doar o chestiune de moment, eu sînt o defazată convinsă, iremediabilă şi încă mă mai, dar nici nu sînt singura, poeţii – căci eu mă îndrăgostesc numai de poeţi – sînt …

ei întotdeauna sînt

sînt ei

ei

sînt

numai ei

ei

doar ei

şi poate
 

şi poate că e doar nevoia asta de a fuma o ţigară după un timp oarecare, după o amnezie, după o abstineţă de  99 de zile ~, timp în care nici n-am dorit, nici n-am simţit, dar azi mă întreb cît de vulnerabilă şi… nu, asta pot s-o fac, să n-o fac, trebuie doar să caut un îndulcitor pe măsură, poate chiar o măsură de Passion, cu condiţia să ardă rapid, să nu aibă timp legăturile neuronale….

să cad în somn, în somn, în somn ca în ploaia asta monotonă de toamnă pe care o iubesc pe cît aş fi iubit-o dacă…

oricum…ea nu minte…nu se dezminte….e vis şi e promisiune, ploaia e ca şi luna…nu se explică, ambele se trăiesc…
 

“…la urma urmei nu trebuie să continui să înduri ceea ce crezi tu că este suferinţă; poţi întotdeauna să alegi s-o opreşti, să-i pui capăt. Şi chiar şi suferinţa şi jalea după ceva tot sînt mai bune decît nimic.Nu există decît un singur lucru mai rău decît să nu fii viu şi acesta este ruşinea. Dar nu poţi să trăieşti veşnic şi întotdeauna îţi consumi viaţa cu mult înainte de a fi epuizat posibilităţile de a trăi. Şi pămîntul e o coajă: nu e prea mult din el înainte să dai de stîncă”.
 

William Faulkner – Pogoară-te, Moise!
 

 

 

Posted on on septembrie 16th, 2008 in Personal | No Comments »

« Previous Entries

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro